Ce presupune emigrarea – etapele aculturaţiei sau adaptarea la o nouă cultură

Ultimele statistici pe care le-am citit în presă arată că în ultimii 25 de ani, adică numai între 1989 şi 2014, România a pierdut 3,1 milioane de locuitori. Trăiesc astăzi pe teritoriul ţării numai cca. 20 de milioane de oameni. Din cele 3,1 milioane de “dispăruţi”, 77% sunt emigraţi – în total vreo 2,3 milioane (circa o zecime din populatia anterioară! – decimare la propriu). Din aceşti emigraţi, 46% se află în Italia, 33% în Spania, 7% în Germania, 6% în Ungaria şi 4% în Marea Britanie.

Când te gândeşti să pleci din ţară, ai în general impresia că pleci la ceva mai bine. Că tot ce vei face va fi să-ţi adaugi lucruri şi experienţe pozitive fără să pierzi nimic din ceea ce aveai sau erai la tine acasă. Ei bine, trebuie să fii conştient că nu e întotdeauna aşa. Emigrarea vine cu conflicte identitare şi de ordin cultural cumplite, cu suferinţe şi cu doruri care par iraţionale şi nejustificabile celor rămaşi în ţară.

Nu e de mirare că cea mai mare parte a emigraţiei economice româneşti din Europa s-a concentrat în Italia şi Spania. Aceste ţări sunt cele mai apropiate de textura noastră culturală, au o limbă de sorginte latină, uşor de învăţat şi reguli mai laxe. Fac parte din ceea ce Richard Lewis numeşte culturi multi-active (vorbăreţi, fac mai multe lucruri deodată, emoţionali, pun preţ pe relaţiile interpersonale şi înţelegerile verbale, spontani şi flexibili ca timp, etc.). Germania în schimb este exemplul de manual al culturii linear-active (reţinuţi, fac un singur lucru o dată, nu fac multitasking, politicoşi dar direcţi, pun preţ pe rezultate, pe eficienţă, pe organizare precisă şi pe înţelegerile scrise, etc.) Mai multe despre aceste modele culturale aici:http://www.businessinsider.com/the-lewis-model-2013-9

Literatura de specialitate vorbeşte astfel despre aceste etape ale dorului de casă şi ale adaptării la o nouă ţară:

1. Euforia – de obicei primele luni într-un mediu nou, în care totul e interesant, revigorant, optimist. E o stare de încântare care, în funcţie de persoană, ţară, mediu, ocupaţie poate dura chiar câţiva ani. La mine a ţinut cam 6 luni după care a început…

2. Şocul cultural sau alienarea – Chestia asta se întâmplă de obicei cu prima ocazie când trebuie să petreci un eveniment important (sărbători, etc.) de unul singur într-un mediu străin care nu le celebrează sau nu o face aşa cum ştii tu. Sau când ai o problemă gravă şi te regăseşti singur. Îţi lipsesc obiceiurile, persoanele şi sistemele tale de siguranţă, începi să devii foarte conştient(ă) de diferenţele culturale, de deosebirile de tradiţii şi manifestări dintre tine şi noul mediu. Descoperi că noul loc nu e nici pe departe perfect, zgârâi poleiala. Entuziasmul ţi se usucă şi poate da chiar în deziluzie, depresie, dezgust faţă de noua ţară. Cauţi compania compatrioţilor şi a celor cu background comun. Eşti iritabil(ă) sau chiar panicat(ă), te întrebi ce cauţi acolo, dispreţuieşti felul în care se fac lucrurile în ţara respectivă. Eşti derutat şi ţi-e dor de ţară, familie şi prieteni, te plângi de noua realitate. În această etapă, unii decid să se întoarcă.

3. Anomia sau stresul cultural – Începi să te restabilizezi dar nu mai ştii exact cine eşti şi ce identitate ar trebui să adopţi. Nu te mai poţi subsuma niciuneia. Nu te regăseşti încă în noua cultură, dar nici în cea veche nu îţi mai simţi locul. Eşti între lumi. Nu îţi e chiar bine niciunde, ai crize identitare dar începi să le rezolvi. Deşi continuă, nivelul de stres nu mai e acut, începe să scadă uşor, te resemnezi cu multe chestii.

4. Adaptarea sau asimilarea – În fine, după ani buni, aculturaţia şi-a efectuat ciclul complet, te adaptezi. Eşti în stare să găseşti sens şi valoare în ambele culturi, să vezi ce are fiecare mai bun şi să priveşti lucrurile mai obiectiv. Accepţi noua cultură şi poţi trăi în ea fără compromisuri identitare. Începi să simţi că te asemeni cu noua cultură, păstrând-o însă ca parte a identităţii tale şi pe cea veche – ele pot convieţui de acum fără conflict. Unii merg chiar mai departe (a doua generaţie, de pildă) şi ajung la asimilare în noua cultură, cu care se identifică total.

Într-o carte scrisă de intelectuali români care au emigrat în timpul comunismului se precizează că, în Germania, primele trei etape durează circa 6 ani. Pot confirma din experienţa proprie.

Aceste conflicte identitare sunt destul de puternice ca să zdruncine din temelii viaţa emigratului. Multe ţin de  motivaţia cu care ai plecat, de ce sau pe cine ai lăsat în urmă, de gradul în care ai reuşit să-ţi recreezi un mediu apropiat în noua ţară. De multe ori, chiar între românii din străinătate apar conflicte datorate faptului că se găsesc în etape diferite ale aculturaţiei. Dacã ai nevoie de un consultant pe teme de interculturalitate în Germania, contacteazã-mã.

 

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s